„Fata babei și fata moșneagului”, povestea scrisă de Ion Creangă și publicată în 1877, nu cred că mai reprezintă o noutate pentru niciun copil care a trecut de anii grădiniței. Fișele pe care vi le propun astăzi vin să întregească o activitate de lectură, care are la bază această poveste.

Fișa nr. 1

Prima fișă este compusă din două părți: o filă care reprezintă baza de lucru,  și o altă filă cu elemente de decupat. Elevii vor decupa imaginile de pe fila a doua și se vor lipi pe prima filă, respectând indicațiile din fiecare etichetă.

Fișa nr. 2

Fișa a doua dă elevului mai multă libertate de exprimare artistică, acesta fiind invitat să completeze etichetele libere cu imaginile corespunzătoare, sugerate de textul de deasupra. 

Oricare ar fi alegerea voastră, vă doresc lectură plăcută!

Cu drag,

În ultima vreme, am scris tot mai rar pe aici. Așa se face că, deși n-am rătăcit fotografiile acestea și știam bine unde le-am transferat, n-am găsit nici timp și nici inspirație să vă povestesc despre ele. Acum că treburile de la școală s-au mai terminat, mă așez să vă fac o istorioară.

Prin caietul auxiliar pe care l-am folosit ca material de lucru în anul acesta, am găsit și Legenda Florii-Soarelui. Adevărat că era tratată mai mult în imagini, dar am avut material suficient pentru discuții și pentru colorat. Textul legendei, însă, l-am adus copiilor din alte surse și mă gândesc să vi-l las și vouă aici, dacă doriți să-l citiți copiilor voștri.

Legenda Florii-Soarelui

Demult, tare demult, trăia un rege foarte bogat, atât de bogat încât putea cumpăra o țară întreagă. Avea comori neprețuite, dar cea mai de preț comoară a lui era fata sa.

Fata avea părul galben ca spicele grâului, avea vocea și veselia păsărilor, iar despre frumusețe ce să mai vorbim... Sute de regi și-ar fi dat averile pentru ea, căci nu era altă prințesă ca ea.

Venise și vremea măritișului, iar mii de prinți fuseseră refuzați de biata prințesă, care nu își găsea iubirea. Ea se îndrăgostise de soare. Într-o zi, îi spuse tatălui ei:

-Tată, știu că ești supărat că nu am ales niciun prinț, dar eu iubesc pe altcineva.

-Pe cine?

-Pe cineva care în fiecare dimineață e la fereastra mea, a cărui splendoare o admir în fiecare zi .Este soarele, tată! Cu el vreau să mă mărit!

-Nu te prosti, fata mea. Nimeni nu poate să se îndrăgostească de soare; în plus, o legendă veche spune că cine se va căsători cu soarele, nu are voie sa-l privească, că altfel se va transforma în floare.

-Nu-mi pasă, eu mă voi căsători cu soarele!

Pentru a o feri pe fată de blestem, regele își închise propria fiica într-o celulă din castel. Fata era păzită zi și noapte de câte patru paznici, care nu aveau voie s-o privească, deoarece, sigur se îndrăgosteau de ea. 

Într-o zi, fata a început să cânte, iar paznicii s-au uitat la ea și pe loc s-au îndrăgostit de chipul acela fermecător. Îi erau ca niște sclavi, iar prințesa profită. A reușit să scape din castel și a început drumul spre Soare, cu cei patru paznici după ea. O mare parte din drum au mers prin câmpuri acoperite cu fel și fel de flori. Când poposeau, paznicii vânau, iar fata studia florile și aproape că știa orice floare și fiecare miros. Au întâlnit oameni buni, care le-au dat niște indicații, dar și oameni rai, care voiau să-i jefuiască de punguța de galbeni pe care o aveau la ei, dar nu reușeau datorită celor patru ostași viteji. 

Abia după cinci zile, regele a aflat că prințesa dispăruse și a plecat împreună cu zece mii de viteji în căutarea ei. Prințesa avea un avans bun, dar regele avea cai. Drumul lor a durat zece zile și zece nopți și într-un final au ajuns la palatul de aur al mărețului Soare. În acel moment tocmai se întorcea și Soarele acasă, dar și împăratul ajunsese.

Soarele, cum a privit la fată, s-a îndrăgostit de ea și i-a spus:

-Ești cea mai frumoasă prințesa pe care am văzut-o! Și am văzut multe....

-Si tu m-ai fermecat cu frumusețea ta și aș dori să ne căsătorim!

-Desigur că și eu as vrea, dar știi de blestem?

-Da, dar eu nu cred că se va întâmpla ceva.

-Nu voi permite ca fata mea să se căsătorească cu Soarele, iar apoi să se transforme în floare! interveni împăratul. 

-Ba uite că pot! se încăpățână regele.

Soarele, fiind de partea prințesei și fiind mult mai puternic decât regele și armata sa îi întemniță pe toți sub imensul său palat.

După ceva timp, nu i-a mai păsat de blestem și fata s-a căsătorit cu soarele. Imediat după ziua nunții, fata a dorit să-l vadă pe Soare în toată splendoarea lui. Tocmai atunci a reușit și împăratul să scape pentru a-i fi dat să vadă cum se împlinește blestemul. Fata s-a transformat în floare chiar sub ochii soțului și tatălui ei. Acea floare și acum se întoarce mereu după soțul ei, pentru a-l admira. Ea este Floarea-Soarelui.

⁕⁕⁕

Legenda de mai sus a fost și punct de plecare pentru a face cunoscută copiilor floarea soarelui ca plantă tehnică. Am studiat-o un pic: alcătuire, condiții de cultură, importanță. În ora de arte care a urmat, copiii mei au abordat imaginea florii-soarelui din perspectivă artistică.

Mod de realizate:

1. Folosind un șervețel umed, am aplicat vopsea albastră și verde, pentru a simboliza cerul și iarba. 

2. Cu o pensulă cu perii aspri, am tamponat mijlocul florii.

3. Am schimbat pensula aspră cu una moale și mare și am pictat petalele, cu culoare galben solar.

4. Folosind o pensulă mai subțire, am trasat tulpina și frunzele florii-soarelui. V-ați putea întreba de ce am apelat la pictarea unei singure flori, dacă această plantă este una care se cultivă în lanuri. Floarea noastră este una specială, unică și irepetabilă, ea este chiar fata împăratului, care a fost blestemată.

5. Ultima tușă este reprezentată de stropi galbeni, aplicați cu o pensulă aspră, prin care ne-am trecut ferm degetele.

Sper că abordarea noastră poate fi inspirație și pentru voi.

Spor!

Cu drag,

A fost odată o omidă care într-o zi s-a gândit că ar fi timpul să îşi facă un cocon pentru a deveni un fluture frumos. Zis şi făcut. Omida s-a învelit în mătase albă şi peste câteva zile bune i-au crescut aripile. Pentru că omida devenise un fluture mare și frumos şi nu mai avea suficient loc în coconul său, a început să îl spargă pentru a ieși. 

Un om văzu din întâmplare coconul şi se opri să-l studieze. Prin mica lui gaură, omul observă un fluture care se străduia să iasă. Rămase multe ore lângă cocon urmărind fluturele care părea că se află pe punctul de a abandona, fără să poată ieşi prin gaura care rămânea mereu la fel de mică. 

Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise coconul şi fluturele ieşi nestingherit. Totuşi, trupul lui era slab şi amorţit, iar aripile fragile și chircite abia se mişcau. Omul continuă să-l observe, spunându-şi că aripile fluturelui se vor deschide dintr-o clipă în alta şi că acesta va putea zbura. Dar nu se întâmplă nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu trupul lui slab şi aripile inerte. Niciodată el n-a putut să zboare.

Ceea ce omul nu a înţeles este că trecerea prin orificiul coconului i-ar fi permis fluturelui să facă efortul necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui către aripi. Astfel, el ar fi putut să zboare. Era chinul prin care viața îl punea să treacă pentru a putea crește și pentru a se dezvolta. În intenţia lui de a-l ajuta, tocmai omul binevoitor l-a condamnat pe fluture la o viață de mizerie.

Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile iar cei care îi înconjoară ştiu să le fie aproape, păstrând însă distanţa potrivită, altfel ei nu vor avea aripi suficient de puternice pentru a zbura.

Știați că...

...fluturele parcurge o metamorfoză completă, în patru stadii, de la ou la adult?

1. Femela fluture depune ouăle, unul câte unul, pe frunzele plantelor.

2. Al doilea stadiu de dezvoltare a fluturelui este larva sau omida. Omida se dezvoltă în ou în aproximativ o săptămână. După ce eclozează, omizii îi este foame, şi deseori primul lucru pe care îl mănâncă este chiar coaja oului. Apoi caută frunze verzi şi gustoase. Omida năpârlește pentru a putea crește.

3. Următorul stadiu în care intră omida este stadiul de crisalidă (pupă, nimfă). Omida caută o ramură potrivită, se prinde de ea și începe să năpârlească pentru ultima dată. Când pielea veche cade, apare crisalida. La început, crisalida este moale la exterior, dar curând se transformă într-o carapace tare. În interiorul crisalidei corpul omizii se transformă în fluture. Acest proces durează aproximativ trei săptămâni.

4. Carapacea crisalidei se crapă şi fluturele îşi întinde picioarele şi antenele afară din carapace. Când picioarele sunt suficient de puternice, fluturele se târăşte afară. Deocamdată corpul lui este moale şi zbârcit, dar toate organele sunt complet dezvoltate. Soarele îi usucă aripile şi fluturele le întinde pentru prima dată.

Legenda spune că, odinioară, toţi copacii îşi păstrau frunzele verzi la venirea iernii. Dintre aceştia, numai bradul a rămas, până în prezent, cu frunza neschimbată la sosirea anotimpului rece.

Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o pasăre tare mică nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă …

Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în padure, ca să ceară ajutor de la arbori. Cu glasul duios, îi rugă pe copaci:

- Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre până va sosi primăvara!

- Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici şi du-te la stejar!

- Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghinda. Fugi, păsărică, în alta parte, de nu, îţi rup şi cealaltă aripă.Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru, săraca de ea!

Disperată, sărmana pasăre s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară, când auzi o voce: 

- Ce faci, păsărică? Era bradul. 

- Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu toţii şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor. Au, Doamne, ce durere! 

- Vino la mine! zise bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!

Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului.

În noaptea aceea, vântul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una. 

- Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă vântul pe Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor.

- Nu! hotărî Moş Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el.

A fost odată ca niciodată (şi câte astfel de cazuri nu mai sunt şi azi?), o familie de oameni săraci. Trăiau undeva, izolaţi, într-o căscioară sărăcăcioasă, într-o poiană. Erau: tatăl, mama şi o fetiţă de vreo cinci anişori. Erau săraci şi parinţii îşi făceau reproşuri multe, fiecare în gând, pentru faptul că nu-i pot oferi fetiţei o bunăstare şi stabilitate materială. 

Era în miez de iarnă. Afară ninsese şi o pătură albă de nea acoperea valea şi dealurile din jur. Peste vale se vedea satul alăturat, cu casele acoperite de aceeaşi zăpadă, dar pe coşurile cărora ieşea un fum care lăsa de înţeles că acolo e cald… Parinţii acestei fetiţe nu puteau să-i ofere decât un minim de caldură, cât să nu îngheţe de frig, dar o înconjurau cu toată dragostea de care erau în stare. O iubeau mult. 

Într-o zi, fetiţa vine îmbujorată acasă şi o întreabă pe mama ei: “Mamă, cine e Moş Nicolae?”. Mamei i s-a pus un nod în gât. Ştia că de răspunsul ei atârna decepţia fetiţei. I-a spus că acest ”Moş Nicolae” e un bătrân, care vine la copiii cuminţi, în seara de 5 decembrie, astă seară, şi le lasă acestora în cizmulite câte un cadou. “Dar, continuă mama, pentru că noi stăm departe de sat, e posibil ca moşul să nu vină la noi”. I-a spus aceste lucruri şi a întors faţa în altă parte, pentru ca fetiţa să nu zărească lacrimile de neputinţă care izvorâseră în ochii mamei la gândul că nici măcar o bomboană nu poate pune în ghetuţele fetiţei ei…

Fetiţa nu a aşteptat alte explicaţii. A izbucnit în aplauze şi a zis: “A! Cu siguranţă va veni şi la noi. Şi ca să fiu sigură că nu o să treacă pe langă casă, o să las ghetuţele afară în seara asta!”

Mama nu a mai continuat. Ce putea să îi spună fetiţei? Ştia că, a doua zi, copila va fi atât de dezamagită, şi în discuţiile cu copiii de vârsta ei va fi cu atât mai decepţionată când va afla că la alţii “moşul” a venit…

În seara aceea fetiţa s-a culcat fericită, în aşteptarea cadoului de a doua zi, iar parinţii au adormit trişti şi planşi…

Noaptea a trecut ca oricare alta. S-a făcut dimineaţă. Primul gând al fetiţei, când s-a trezit, a fost să sară din pat şi să alerge afară, la ghetuţe, să vadă ce i-a adus “moşul”, în timp ce mama îi încalzea lăpticul - sursă de hrană datorată unei capriţe care era una din puţinele averi materiale ale familiei. Parinţii s-au pregătit sufleteşte cu cuvinte de dragoste, să-şi linistească copila care va veni dezamagită cu cizmuliţele goale, dar… Stupoare!

Fetiţa a venit îmbujorată, fericită, dansând de fericire în picioruşele desculţe şi strângând la piept cizmele pline de zăpadă. S-a apropiat de parinţi şi le-a zis: “Mami, tati, uite, vezi, moşul nu m-a uitat! Uite ce mi-a adus!” Şi parinţii s-au privit consternaţi unul pe celălalt, apoi amândoi s-au uitat la cizmuliţele din care a ieşit ceea ce iniţial părea doar zăpadă: un căpşor mic de pisoi, un ghem alb de blană, care peste noapte găsise putină caldură în cizmuliţele fetiţei, şi se adăpostise acolo până către dimineaţă. Şi acum a ieşit de acolo cu un mieunat slab, simţind mirosul de lapte cald din odaie.

Această poveste emoţionantă am citit-o elevilor mei în aşteptarea sărbătorilor de iarnă. Vreau ca aceste săptămâni ce preced sărbătoarea Sfântului Nicolae precum şi cele ce preced Crăciunul să fie magice, să nască în sufletul copiilor emoţie.

Voi cum vă pregătiţi copiii de sărbători?

Cu drag,

Ninsese toată ziua şi straturile de zăpadă se aşezaseră unele peste altele, aşa că troianul ajunsese până la ferestrele caselor.

Către seară, a început să viscolească atât de puternic încât ridica zăpada în sus, purtând-o zănatic din loc în loc.

Mihăiţă, ghemuit după sobă, asculta povestea bunicii... „Şi atunci, dragul meu, spunea bunica, Preda Buzescu s-a luat la trântă cu hanul tătarilor şi s-au smucit, şi s-au smucit, până ce Buzescu l-a răpus pe duşman şi oastea tătărască a luat-o la fugă.”

- Şi ce-a mai fost pe urmă, bunicuţo? a îndrăznit să întrebe băiatul.

- Apoi, ce să fie, i-a răspuns bătrâna, trăgând cu urechea spre fereastră, unde parcă auzise un plânset de copil, n-a mai fost nimic.

- Dar Preda ăsta era atât de voinic?

Când să răspundă, bunica rămase cu răspunsul pe buze. Un urlet îndepărtat, venind din afară, îi înfioră pe amândoi. Bunica scăpă din poală ghemul de lână, care începu să se deşire, ducându-se de-a dura sub pat.

Un timp, niciunul nu mai scoase o vorbă, cu urechile aţintite spre fereastră. Nu se mai desluşea mare lucru. Cu tâate astea, din când în când, parcă cineva, parcă o mână înmănuşată, bătea uşor în geam.

- N-o fi tata, bunicuţo?

Bătrâna se ridică şi se apropie mai mult de fereastră.

- Mai bine să stingem lampa, spuse Mihai. De la întuneric se poate vedea mai bine afară.

Aşa făcu femeia, şi-şi lipi faţa de geam, căutând să deosebească ce se petrece in curte. O clipă, nu-i veni să creadă ce vedea; pe urmă, descumpănită, se dădu câţiva paşi îndărăt.

- Ce e, maică-mare?

- Lupii, mamă, lupii fugăresc o căprioară!

Mihai se sculă de după sobă şi se strânse lângă bătrână.

- Sunt mari, bunicuţo?

Femeia nu-i răspunse şi atunci băiatul se se ridică pe vârfuri să poată vedea şi el.

Două mogâldeţe, ca nişte câini ciobăneşti, cu ochii lucind ca jarul, săreau prin zăpadă, căutând să încolţească biata căprioară, care, se vedea bine, nu mai putea fugi mult.

- Bunicuţo, spuse Mihai, să-i deschidem uşa să intre în casă! Altminteri o sfâşie dihăniile.

- Vezi de treabă, copile, îngână bătrâna, să nu se întâmple vreo nenorocire.

Fără să mai aştepte însă altă încuviinţare, băiatul aprinse lampa, găsi o cămaşă ruptă, o înfăşură pe un lemn, turnă gaz peste ea, îi dădu foc şi, deschizând uşa, aruncă făclia departe în zăpadă.

Ca prin farmec, lupii se opriră locului, iar căprioara trecu pragul casei, tremurând şi răsuflând din greu.

Era un pui cu ochii mari şi lucioşi, de parcă ar fi fost muiaţi în untdelemn. Abia se mai putea ţine pe picioare.

Băiatul, după ce închise uşa cu grijă şi trase zăvorul, se aplecă asupra lui, mângâindu-l.

Puiul închidea ochii, mlădiindu-se după mâna copilului, în timp ce lacrimi cât boabele de porumb i se prelingeau spre botul umed şi cald. 

- Dar de unde ai ştiut tu, Mihăiţă, că lupii fug de lumină şi de foc, iar căprioara nu? întrebă într-un târziu bătrâna.

- Apoi, bunicuţo, nu mi-ai spus tot matale povestea aceea cu Ionică, băiatul care a scăpat de lupi turnând bidonul cu gaz la rădăcina unui copac şi dându-i foc?

... Târziu, când nea Alexe a venit de la oraş şi a găsit puiul de căprioară în casă, s-a minunat peste seamă. Toată iarna puiul de căprioară n-a mai fost lăsat să iasă din casă. Mihăiţă i-a făcut un culcuş de paie în iatacul în care nu mai dormea nimeni, îngrijindu-se de el ca de un frate bun.

În primăvară, însă, când a început să dea colţul ierbii, într-o dimineaţă, Mihai i-a deschis uşile şi a dat poarta la o parte. Peste tot era soare, şi pădurea, numai la un pas, îşi trimitea pretutindeni mireasma ei răscolitoare. Puiul de căprioară a păşit sfios afară, a mai primit încă o dată mângâierea băiatului, apoi a luat-o la fugă spre pădure.

De atunci a trecut mult timp şi nu l-a mai văzut nimeni din ai casei, dar oamenii satului, care au aflat povestea cu puiul de căprioară, spun că, din când în când, un cerb iese din singurătăţile pădurii şi se uită lung spre casa lui nea Alexe.

-Ce spui, bunicuţo? o întreabă Mihai de câte ori aude vorbindu-se despre cerb, n-o fi tocmai el puiul nostru de căprioară?

Bunica se uită la nepot, apoi îl sărută cu blândeţe pe părul ca spicul grâului copt, şi îi răspunde într-un târziu:

-De, maică, ştiu eu... se poate. 

Apoi, întorcându-se, să n-o vadă Mihăiţă, îşi şterge pe furiş ochii de lacrimi, la amintirea nopţii aceleia.

Iubesc poveştile, toate poveştile, dar prin natura meseriei, poate, aleg să citesc elevilor acele poveşti care emoţionează, ating într-un mod aparte sufletul copiilor. Această poveste despre isteţime, curaj şi milă, a pătruns adânc în sufletul elevilor mei de clasă pregătitoare. Stimulaţi de atmosfera creată prin lecturarea poveştii şi-au manifestat liber trăirile. Cred că am văzut şi ceva lacrimi, dar n-am cerut lămuriri pentru a nu-i stânjeni.

Hei, aşa trai ca al iedului, mai zic şi eu!

Din grădina vecinului a apărut mai întâi un botişor ascuţit, apoi un cap mic, care semăna cu al unui purcel, însă mult mai mic. Doi ochi ca două mărgele priveau în toate părţile. Era un arici. A stat nemişcat o bună bucată de vreme, pândind dacă nu cumva o fi prin apropiere vreo primejdie. Apoi a ieşit, mic, ghebos, îmbrăcat în spate cu haina numai ţepi. Abia i se vedeau picioruşele.

S-a oprit, a dat glas încet, ca un grohăit abia auzit. Îndată au ieşit de sub frunze patru pui de arici. Adică era o aricioaică ce îşi ducea puii cu ea. Tare mărunţei erau puii, numai cât oul de găină, însă şi ei aveau deja hăinuţe de ţepi, care să-i apere de duşmani. Puii s-au înşirat frumos, la spatele mamei, în linie, unul după altul şi, conduşi de aceasta s-au apropiat de împrejmuirea de sârmă. Parcă era un tren cu locomotiva în faţă, cu patru vagoane legate de ea. Unul dintre pui era cu mult mai mic decât ceilalţi. Venea în coada şirului şi, oricât se zorea, rămânea în urmă. Se oprea şirul şi îl aştepta, apoi pornea mai departe.

Convoiul, ca cel al unui tren, aricioaica în faţă, cei patru pui unul în coada celuilalt, fără să ne observe pe noi, au ajuns sub dudul nostru. Ştia bătrâna unde-i duce; cunoştea dudul din care plouau fructe coapte, atât de plăcute şi aricilor. Pic! A căzut o boabă. Îndată s-au repezit puii şi unul dintre ei a cules-o şi a mâncat-o cu cea mai mare plăcere. La alta a ajuns mai degrabă alt pui, la cealaltă altul. Numai prichindelul nu se putea înfrupta. Pe când ajungea şi el împleticindu-se în iarbă, la locul unde căzuse duda, altu mai mare şi mai isteţ i-o lua de sub nas. A tot încercat ba la una, ba la alta, a obosit. S-a tras la o parte şi privea de acolo cum se ospătează fraţii lui, şi era foarte trist.

Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat: a căzut o dudă mare, coaptă. Repede, repede, au alergat cei trei pui, ca s-o apuce. Au ajuns toţi trei deodată şi a fost oleacă de bătaie pentru ea. Unul dintre ei a izbutit să ia duda, însă, în loc să o mănânce i-a dus-o fratelui lui micuţ şi flămând. I-a pus-o în faţă şi a stat lângă el până a ronţăit-o, apoi s-a grăbit la bunătăţile care urmau să cadă din copac. A venit sfios şi micuţul, şi parcă s-a mirat că atunci când a căzut în apropiere o boabă, fraţii lui nu s-au mai repezit să i-o răpească, ci i-au lăsat-o lui. Şi alta, şi alta, a putut culege cel mic, fără să-l întreacă fraţii lui mai zdraveni. Aceştia se întreceau în isteţime între ei, lui însă îi dădeau pace să vină încet, aşa cum putea, şi să-şi ridice boaba.

Subiectul: Pantofii roşii, de N. Calma

Metoda pălăriilor gânditoare (“Thinking hats”)

Metoda pălăriilor gânditoare este o tehnică interactivă, de stimulare a creativităţii participanţilor care se bazează pe interpretarea de roluri în funcţie de pălăria aleasă. 

Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. 

Colectivul de elevi este împărţit în 6 grupe a câte 4 elevi. Se împart cele 6 pălării gânditoare elevilor şi se oferă cazul supus discuţiei pentru ca fiecare să-şi pregătească ideile. Vor interpreta astfel rolul precis, aşa cum consideră mai bine.

După discuţiile avute în grupe, liderul prezintă poziţia grupului din care face parte. Rolurile se pot inversa, participanţii fiind liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Culoarea pălăriei este cea care defineşte rolul.

1. Pălăria albă-informează

Cei ce poartă pălăria albă trebuie să ofere informaţii şi imagini atunci când acestea i se cer. Nu oferă interpretări şi opinii.

Când „poartă” pălăria albă, gânditorul trebuie să imite computerul, să se concentreze strict pe problema discutată, în mod obiectiv şi să relateze exact datele. Gânditorul pălăriei albe este disciplinat şi direct.

Pălăria albă a povestit lectura, evidenţiind faptele şi personajele fără a exprima vreo opinie.

Pantofii rosii, de N. Calma

Într-un oraş din America, trăia împreună cu mama ei o fetiţă neagră pe care o chema Neuşi.

Mama ei spăla vasele la un restaurant şi venea noaptea târziu. Neuşi o aştepta pe mama ei până se întorcea de la lucru. În casă era frig. Sub duşumea forfoteau şobolanii şi lui Neuşi îi era frică de ei.

Într-o noapte, şobolanii furară pantofiorul stâng al Neuşei. Fetiţa îl căută împreună cu mama ei multă vreme, dar nu-l găsiră nicăieri. Dimineaţa, Neuşi îşi încălţă pantofiorul drept şi începu să plângă.

— Cum am să umblu acum desculţă ? Mama oftă din greu.

— Nu plânge, fetiţa mamei. îl voi ruga pe stăpânul meu să-mi dea leafa pe o săptămână înainte şi dacă-l voi îndupleca, îţi voi cumpăra alţi pantofiori.

Neuşi sări în sus de bucurie.

— Mămică, atunci cumpără-mi pantofiori roşii, aşa cum avea fetiţa aceea frumoasă, pe care am văzut-o când am fost cu tine în parc.

— Nu ştiu fetiţa mea, dacă îmi vor ajunge banii. Pantofiorii aceia sunt atât de scumpi !

Dar Neuşi o ruga atât de frumos să-i cumpere pantofiorii roşii, încât mama îi promise.

Duminică porniră împreună în oraş. S-au oprit în faţa unei prăvălii. În dosul vitrinelor sclipitoare erau înşirate ghete şi pantofi.

— Mamă, mamă, uite pantofiorii roşii, strigă deodată Neuşi. Hai să intrăm mai repede.

În prăvălie, nimeni n-o luă în seamă pe negresă şi pe fetiţa ei. Doi vânzători încercau o pereche de ghete unui băiat îmbrăcat într-un costum de sport, iar ceilalţi stăteau de vorbă. Într-un târziu, mama se hotărî să-i roage:

— Iertaţi-mă, nu mi-aţi putea arăta nişte pantofiori roşii pentru fetiţa mea ?

Vânzătorul se apropie supărat :

— Asta-i marfă scumpă, spuse el. Ai destui bani pentru astfel de pantofi ?

— Da, domnule, stăpânul mi-a dat leafa pe o săptămână înainte. Numai atunci vânzătorul puse pe tejghea o pereche de pantofiori roşii. Erau atât de noi, luceau atât de frumos şi miroseau a piele. Neuşi începu să bată din palme.

Vânzătorul se încruntă şi murmură printre dinţi :

—Încearcă-i!

Dar el nu-i încălţă pantofiorul pe picior, aşa cum ar fi făcut cu alţi cumpărători. Neuşi şi mama ei aveau pielea neagră, şi pentru cei cu piele neagră, vânzătorii nu se osteneau. Mama se aşeză în genunchi în faţa fetiţei şi începu să-i încalţe pantofiorii roşii. Dar ce nenorocire! Pantofiorii erau prea mici.

— Nu aveţi cumva o pereche mai mare ? întrebă mama. Vânzătorul o privi prin ochelari.

— Mai mari ? Avem, numai că trebuie să cumperi şi perechea pe care ai încălţat-o.

— Să iau şi perechea asta ? Dar pentru ce ? Dar pantofii ăştia sunt mici pentru fetiţă.

Vânzătorul împacheta netulburat, pantofiorii.

— Fetiţa i-a încercat şi cine o să încalţe nişte pantofi pe care i-a pus în picioare un copil de negru. Eşti obligată să-i iei perechea asta. 

Mama se uită disperată la ei.

— Vai de mine! Dar n-am bani decât pentru o singură pereche. Va să zică fetiţa mea va rămâne fără pantofi!

Auzind acestea, Neuşi începu să plângă cu sughiţuri. Mama se apropie de stăpânul prăvăliei.

— Domnule, daţi-mi voie să nu cumpăr aceşti pantofi, îl rugă ea sfioasă — fetiţa n-a încercat decât unul. Nu am nici un cent mai mult, domnule... ăştia sunt bani munciţi.

Patronul văzând în faţa sa o negresă, făcu plictisit cu mâna.

— Nu vreau să păgubesc din cauza ta, spuse el morocănos. 

Această discuţie a fost auzită de un alt cumpărător, un om în salopetă de muncitor. El se aplecă spre Neuşi şi-i mângâie căpuşorul.

— Nu mai plânge fetiţă mică ! Apoi, întorcându-se către mama Neuşei, îi spune :

Daţi-mi mie pantofiorii aceştia. Vor fi tocmai buni pentru fetiţa mea. Dumneata vei putea cumpăra alţi pantofiori pentru copilul dumitale. Eu unul, ştiu ce înseamnă banii munciţi. O salută pe mama Neuşei, plăti pantofii şi luând pachetul la subţioară, ieşi din magazin.

Neuşi se întoarse fericită acasă. La fiecare pas pantofiorii cei noi scârţâiau şi Neuşei i se părea că pantofiorii vorbesc. Iar mama ei nu-l putea uita pe omul îmbrăcat în salopetă de muncitor.

2. Pălăria albastră -clarifică

Este pălăria responsabilă cu controlul demersurilor desfăşurate. Pălăria albastră este dirijorul orchestrei şi cere ajutorul celorlalte pălării. 

Gânditorul pălăriei albastre defineşte problema şi conduce întrebările, concentrează informaţiile pe parcursul activităţii şi formulează ideile principale şi concluziile la sfârşit, monitorizează jocul şi are în vedere respectarea regulilor, rezolvă conflictele şi insistă pe construirea demersului gândirii, intervine din când în când şi de asemeni la sfârşit.

Poate să atragă atenţia celorlalte pălării, dar prin simple interjecţii. Chiar dacă are rolul conducător, este permis oricărei pălării să-i adreseze comentarii şi sugestii.

3. Pălăria roşie - spune ce simte despre...

Purtând pălăria roşie, gânditorul poate spune aşa: ”Aşa simt eu în legătură cu…”

Această pălărie legitimează emoţiile şi sentimentele ca parte integrantă a gândirii. Ea face posibilă vizualizarea, exprimarea lor. Pălăria roşie permite gânditorului să exploreze sentimentele celorlalţi participanţi la discuţie, întrebându-i care este părerea lor “din perspectiva pălăriei roşii”, adică din punct de vedere emoţional şi afectiv. Cel ce priveşte din această perspectivă nu trebuie să-şi justifice feeling-urile şi nici să găsească explicaţii logice pentru acestea.

Mama se simte umilită la cererea vânzătorului de a plăti perechea de pantofi probată de copilul ei şi disperată de faptul că nu va putea plăti o sumă atât de mare pentru pantofii fetiţei pe care o iubea enorm.

Suntem indignaţi de atitudinea pe care o are vânzătorul faţă de fetiţă şi de mama acesteia, invocând un motiv atât de nefiresc. Vouă v-a plăcut ceea ce a făcut el? Ce-aţi simţit când aţi citit că vânzătorul i-a cerut mamei să plătească ce nu ar fi vrut să cumpere?

4. Pălăria galbenă - aduce beneficii creative

Este simbolul gândirii pozitive şi constructive, al optimismului. Se concentrează asupra aprecierilor pozitive, aşa cum pentru pălăria neagră erau specifice cele negative. Exprimă speranţa; are în vedere beneficiile, valoarea informaţiilor şI a faptelor date. 

Gânditorul pălăriei galbene luptă pentru a găsi suporturi logice şi practice pentru aceste beneficii şi valori oferă sugestii, propuneri concrete şi clare. Cere un efort de gândire mai mare. Beneficiile nu sunt sesizate întotdeauna rapid şi trebuie căutate. Ideile creative oferite sub pălăria verde pot constitui material de studiu sub pălăria galbenă. Nu se referă la crearea de noi idei sau soluţii, acestea fiind domeniul pălăriei verzi.

Suntem încântaţi de comportamentul muncitorului care îi dă vânzătorului o lecţie despre omenie. Muncitorul înţelege ce înseamnă banii munciţi şi redă speranţa mamei şi fetiţei. 

Binele există şi în realitate nu doar în poveşti şi de cele mai multe ori învinge.

5. Pălăria neagră - identifică greşelile

Este pălăria avertisment, concentrată în special pe aprecierea negativă a lucrurilor. Gânditorul pălăriei negre punctează ce este rău, incorect şi care sunt erorile. Explică ce nu se potriveşte şi de ce ceva nu merge; care sunt riscurile, pericolele, greşelile demersurilor propuse. Nu este o argumentare ci o încercare obiectivă de a evidenţia elementele negative.

Se pot folosi formulări negative, de genul: “Dar dacă nu se potriveşte cu…” “Nu numai că nu merge, dar nici nu…”. Gânditorul nu exprimă sentimente negative, acestea aparţinând pălăriei roşii, după cum aprecierile pozitive sunt lăsate pălăriei galbene. În cazul unor idei noi, pălăria galbenă trebuie folosită înaintea pălăriei negre.

Vânzătorul a greşit tratând astfel mama şi fiica din simplul motiv că erau de culoare. Acesta este un caz tipic de discriminare rasială care poate fi întâlnit în orice societate şi care trebuie corectat.

6. Pălăria verde - generează ideile noi - efortul

Simbolizează gândirea creativă. Verdele exprimă fertilitatea, renaşterea, valoarea seminţelor. Căutarea alternativelor este aspectul fundamental al gândirii sub pălăria verde. Este folosită pentru a ajunge la noi concepte şi noi percepţii, noi variante, noi posibilităţi. Gândirea laterală este specifică acestui tip de pălărie. Cere un efort de creaţie.

Mama şi fetiţa ar trebui să părăsească magazinul în căutarea altuia care să le trateză egal cu persoanele albe.

Muncitorul ar putea să o ajute pe mamă să-şi găsească un loc de muncă mai bine plătit.

Spor la povestit!

Cu drag,