Nu știu cum vi se pare vouă, dar mie sfârșitul clasei a IV-a îmi dă un sentiment de tristețe, un sentiment supărător și greu de combătut. Privesc acest sfârșit de an școlar cu alți ochi. Nu știu dacă să mă bucur de ideea de vacanță sau nu. Mai bine spus, nu știu cum voi proceda să mă rup de copiii mei și asta să nu se lase cu lacrimi.
Mi-am propus ca despărțirea noastră să se facă în trepte. S-o trecem cu căldură și să avem timp să ne consumăm sentimentele. Nu vreau să rămână cuvinte nerostite, lucruri nefăcute, din lipsă de timp ori de inspirație de moment. În fapt, nu voi lăsa pe ultima zi a anului școlar despărțirea noastră. Ne-am legat sufletește și pentru ca despărțirea să fie mai puțin dureroasă, copiii trebuie pregătiți, iar pentru acest tip de pregătire, ne trebuie timp.
Sufletește, primul pas a fost făcut deja. Le-am vorbit mult despre clasa a cincea, despre responsabilități, despre noile exigențe, despre vise, despre viitor. Le-am răspuns la întrebări, am încercat să le spulber temerile, le-am plantat în inimă sămânța speranței și a curiozității, dar n-am făcut nici măcar un pas concret în direcția despărțirii.
Primul semn real că timpul nostru este pe sfârșite va fi „Certificatul de apreciere” pe care l-am pregătit copiilor mei și pe care vreau să-l ofer în cadrul unei scurte serbări organizate de Ziua Învățătorului.
Certificatul acesta nu ține locul diplomelor școlare și nici nu vreau să fie perceput ca un Certificat de absolvire. Am pus în el câteva gânduri, câteva sfaturi, nu multe. Restul vreau să li le spun direct, fără intermedieri. Așa i-am obișnuit și așa vreau să se termine relația noastră: sincer, frumos, curat.
Succes, dragii mei!
Cu drag,
2 comentarii:
Foarte frumos ! La fel ca toate m aterialele dvs. Va multumesc ca impartiti cu noi toate aceste idei !!!!
Vă mulțumesc mult pentru aprecieri și pentru timpul dăruit mie, spre a-mi scrie așa cuvinte frumoase! Cele bune!
Trimiteți un comentariu